Vremuri multe sunt acum trecut,
Luna, seara, din trecut răsare,
Nici apusu-i nu-i necunoscut,
Şi nimic nu mai e nou sub soare.
Orizontul alb pare pătat,
Umbrele au forme-ntipărite
Iar seninu-i prea însăilat
Între nori cu margini netivite.
Totu-n jur e parcă mărginit
De absurdul devenit esenţă,
Neobişnuitul nedorit
Se tot vrea consemn de existenţă.
Tot ce-a fost un evident consemn
E acum motiv de amintire
Ca o carte pusă vieţii semn
Întru nesfârşită pomenire.
Albul de acum deja-i impur,
Soarele spre răsărit apune,
Adevărul este dur şi mult prea dur,
În cuvinte greu se poate spune.
Lumii mele nu mai eşti prezent,
Te privesc şi nu îmi vine-a crede,
Scrisu-mi pare clar incoerent,
Nu mai văd nimic din ce se vede!
Şuşu îţi spuneam, şi-aşa te strig
Să-mi tot fii motiv de bucurie,
Să îmi vii în braţe când ţi-e frig
Şi să uit de-a lumii actorie.
Mâine va fi iar o zi, altfel de zi,
Mâine fi-vei undeva în stele
Şi, de-acolo, ştiu, mă vei zări,
Prins într-a tristeţilor zăbrele.
În lumea asta totu-i virtual,
Fapte, simţiri, trăiri şi sentimente,
Mintea îşi face jocul ireal,
Jucând barbut cu suflete absente.
Miza-i mereu un troc cu iz murdar
Sub falsul fald văzut a fi cortină
Pierzaniei şi trecerii-n zadar,
Şi decăderii-n veşnica rutină.
Se vând iluzii fără ţel şi scop,
Din fantezii se construiesc castele,
Iar roua dimineţii-i un potop
Ce urcă nesimţiri până la stele.
Iubirea e, cu totul, un cuvânt
Uzat, ca un cuţit plin de rugină,
Ce se înfige grabnic în pământ
Când adevărul iese la lumină.
Nimeni nu duce lipsă de curaj,
Toţi sunt viteji de-ar fi război să fie,
Şi se trăieşte-n zbateri de sevraj
Cu sete de aflări prin lăcomie.
Omul de-aici prin nume este om,
Dar viaţa-n ascunzişuri e-ngropată,
Fiind prezent ca un hidos sindrom
Al vieţii ce de mult e, clar, uitată.
Atât mai poate omul, pe aici,
Înşiră vorbe fără de valoare,
Vânează urma unor licurici
Ce-s definiţi ca noutăţi sub soare.
Eu sunt un om ce nu îşi are locul
Niciunde, cât trăieşte, pe Pământ,
Dar, la barbut, pun miză chiar norocul,
Sunt liber să nu cred că el e sfânt.
Nici pe accente nu mai pun valoare,
Cuvântu-mi este jurământ suprem,
Chiar dacă lumea, mult întrebătoare,
Mi-arată c-ar fi vremea să mă tem.
Tocmai cu teama nu mai duc o luptă,
Oricâţi în juru-mi sunt doar temători,
Prefer o cale dreaptă şi abruptă
Şi să mă-ntrec cu norii călători.
Ţintesc spre stele când le văd departe,
Dar, totuşi, de aproape le privesc,
Uitând să cred că mulţi se vor în moarte,
De nemurire nu mă mai feresc.
Mă simt, din când în când, un fel de ţintă
Al celor ce nu au motiv de mers,
Şi-al celor ce găsesc ceva să mintă
Când îmi descriu un tainic univers.
Deduc tăcut uitatele probleme
Şi caut definiri în mod real
Cu riscul de-a intra în mari dileme
Negând ce pare pur raţional.
Par obsedat de simplele subiecte,
Tabuuri pentru toţi cei mărginiţi
Ce chiar pe ei se văd simple obiecte
Când anii, numărând, sunt obosiţi.
Iar dacă merg pe drumuri vechi, închise,
Ştiu unde merg şi ştiu cât am de mers,
Ca să-mplinesc, prin fapte, multe vise,
Într-al menirii, neutat, demers.
În miezul zilei mele stau pe gânduri,
Văd trecători, lumini şi flori de gheaţă,
De parcă-n cartea vieţii, printre rânduri,
Uit paşi de început şi zori de viaţă.
Nimic nu prea cunosc, mereu mulţimi,
Trec dintr-o parte-n altă parte,
Şi caut printre marii anonimi
Pe cineva venind dinspre departe.
Nu-i locul bun, mi-e clar că pe alt drum
Te-aş întâlni, ştiind că vii spre mine,
Din lumea ce chiar ea e de consum,
Spre timpul faptei ce ne va conţine.
Mă văd greşind cuvinte ce descriu
Concretul ce-l trăi-vom împreună,
Din ceas de seară până-ntr-un târziu
Când stelele-s grăbite să apună.
Şi-s conştient că nu spun, totuşi, tot,
Cuvintele de dor devin durere,
Şi-ajung, încet, încet, să mă socot
Un ins redus, de gânduri, la tăcere.
Dar şi-n tăcere, din priviri, te caut
Printre idei ce lumii par pierdute,
Mult îndrăzneţ deși, cumva, precaut,
Să nu mă pierd în resturi absolute.
